Frazele suple și liniștite ale versurilor lui Dan Țîrlea (s-a spus de multe ori că numele definește omul, așadar și creațiile lui) încap într-o corespondență paradigmatică cu preferințele lui firești: Pink Floyd, Virgil Mazilescu, ceva din spiritul foulknerian, plus umorul beningn al spațiului nostru brasovenesc, concentrat de muntenism, ardelenism, populat de, mă rog, și umor ba dinspre Ploiești, ba dinspre Humulești.
Debutul lui Dan Țîrlea este întârziat pentru că el știe că vom da socoteală pentru fiecare cuvânt scris sau numai gândit cândva. Știe că Dumnezeu este iertător câteodată, autocenzură nicicând. Secătuirea spiritualității din pricina invaziei materialului este tema nu predilectă, ci dureros impusă de vremurile scrisului sau.
Găsim umor, dar și melancolie motivată de tâmpitul duct al timpului care ne conduce scrisul... găsim de toate. Este un fel de praf stelar care pică peste pagini și le veștejește totodată, deoarece percepția senzorială a dispariției domină textul. În mod paradoxal acest scriitor ne arată față întunecată a lumii într-un mod șăgalnic și zâmbitor. - Mircea Doreanu, Scriitor