M-am născut în noaptea de Halloween a anului 1950 – o noapte fără lună. Satul natal – Dudescu – este unul uitat de lume, situat printre dune de nisip în Lunca Călmățuiului, în plin Bărăgan. În acel an, mi-au murit ambii bunici. Capul familiei a devenit tata. Țara noastră era în plin proces de colectivizare a agriculturii, iar Canalul Dunăre – Marea Neagră reprezenta „pușcăria națională” pentru dușmanii comunismului. Tata, Marinache Turcu, fusese subofițer în armată și luptase pe front până la final, dar a fost trecut în rezervă în 1947 pentru că nu avea „origine sănătoasă”. I s-a cerut să se înscrie la colectiv și pentru că a refuzat, a fost declarat „chiabur”. I s-au înscenat pe plan local mai multe fărădelegi. L-au arestat și a fost cercetat luni de zile, dar nu i s-a dovedit nimic. La îndemnul familiei și pentru a evita trimiterea la canal, a cedat și s-a înscris în CAP. Copilăria mea a fost o sumă nesfârșită de lipsuri. Fiind un „pui de chiabur” – așa cum eram numit de toată lumea, eram izolat și umilit la grădiniță și apoi în școala elementară. Am învățat să suport, marcat de credința în divinitate – bunica mea Ana fiindu-mi îndrumător spiritual. Am participat la muncile câmpului, din fragedă copilărie, sperând într-o dreptate viitoare absolută. Această speranță mi-a fost atât de vie, încât mi-a influențat întreaga viață. Așa am ajuns polițist! Dar m-am înșelat amarnic. În România, lucrurile nu sunt ce par a fi!