Ștefan Șandru practică un exercițiu artistic ascetic, alternând emoția (patimă din titlu) cu un anumit cinism stoic, pentru a nu se simți prizonierul unor „suspine primordiale”. Se desemnează drept „contemplatorul justițiar”, cel ce refuză gheena și accede prin poezie la un stadiu apolinic în care poezia este autoexorcizarea amorului propriu, rănit. M.R.Ricard spune că dragostea nu este decât o iluzie care, dispărând, rănește oamenii. Poezia devine scut. Versurile sunt demne de  o „priveghere”, iar mentalitatea, filosofică: când cineva se îndepărtează de tine, lasă-l să plece, pare să sugereze autorul.
Aceste meditații sunt adevărate spații de liniște, un concentrat de melancolie la răscrucea lucidității.

Angela Nache Mamier