„Cocorii, mereu cocorii. Dansul lor măiastru scăpăra amintirile tinereții. Erau parte în sine, erau muza regăsită a voluptății, erau ce mările vor fi fost odată. Timpul-spațiu se desena în odihnapustă a neamului său. Cenușiul speciei se contura în neantul ce avea să mai vină. Zburau Haralambul într-o neostoită verigă atât de celulară. Se pregăteau să apară, se pierdeau pe veci. Ades, mâncau cerul într-o interminabilă născocire a primelor dedublări. Erau atât de eterni, poate prea reali, intangibili de frumoși. Adolescenții acelor zăvoaie statorniceau într-o armonie nemaivăzută a ființelor. Această întrupare în formă alungită se dovedea nefirească și, am crede noi, prea puțin inspirată. Haralamb se vedea pe sine, se vedea în lume, se vedea pe veci. Dansul tuturor era simbioza unui prezent de cel mult sută de ani. Se auzeau aripi, se tânguia ușor. Zborul acela răscolea în suspine trupuri de pene și lacrimi de voi.”