Singur Nicolae Baciut, (...) îndrăznește să-i pună discretului eseist și călugăr (cum altfel se cuvine să fie un călugăr dacă nu discret, reușind să înăbușe în sine cele lumești?) cea mai indiscretă întrebare care i-a fost pusă vreodată în public: "- Ați iubit? Ați fost iubit de - iată, am rețineri, sfiiciune, mi se pare că e impudic să pun o astfel de întrebare - o femeie?" (România literară).
Există oameni pe care îi cunoști doar prin intermediul cărților, corespondenței, și prin mărturia acelor persoane intime lor. Și, în mod firesc, te poți întreba în ce măsură îi cunoști? Acel personaj ce se află în biblioteca sau în chilie, încercând să răspundă unor întrebări folosindu-se de mijloacele specifice vremii, hârtie și stilou, adică de scrisori, e identic cu omul, cu ființă reală din viață de zi cu zi? În ce măsură corespondență poartă o bucățică din ființă celor implicați în acel dialog?
Unul din acei oameni pentru mine este Nicolae Steinhardt (1912 - 1989). Dumnezeu, destinul, istoria, au făcut că să aud pentru prima dată de el pe băncile Seminarului Teologic din Piatră-Neamț. A fost o întâlnire neașteptată cu un erudit cărturar dar, mai ales, cu un om mărturisitor.
Fragment din cartea "Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Steinhardt" de Nicolae Baciut:
"- Ce credeți că l-a determinat să părăsească teritoriul laicului, al profanului, și să îmbrace o altă haina? Cum l-a descoperit pe Dumnezeu?
- A, asta e un lucru care nu se poate explică de un terț?! Eu cred că el l-a descoperit pe Dumnezeu… nu, nu, cred că Dumnezeu l-a descoperit pe el, e clar, fi indca el era un tânăr intelectual burghez, dintr-o familie ovreiască, foarte înstărită, care-și permisese, deși avea o profesie, cea de avocat, să lucreze puțîn, să călătorească mult, ba la Londra, ba la Florența, ba la Lucarno, ba în Franța, stătea cât poftea, mergea la concerte faimoase. Avea cunostiinte remarcabile în lumea intelectuală franceză și elvețiană. Era un tânăr care-și permitea o viață luxoasă, rafi nată și fără obligații de nicio natură. În afară de astea, era un tânăr cinic, individualist, critic, hedonist etc.
Azi am evocat, cu alt prilej, niște fotografii pe care le am acasă, în care apare Nicu Steinhardt în frac, cu o garoafă albă la butonieră, cu o fi gură de mic provocator diabolic, într-o serată foarte strălucitoare; pe urmă l-am cunoscut că un spirit voltairean, ironic și extrem de spiritual, care așa zicând, nu pot spune că nu avea nimica sfânt, dar pulsa ireverență în conduită lui, cititor al lui Gide, al lui Cocteau, iar devenirea lui, evoluția lui către faza fi nala s-a propus, dacă vrei, nu sub ochii mei, dar lângă mine.
Știam încă atunci, de când l-am cunoscut, că, de fapt, cel pe care l-am întâlnit nu mai era acela pe care-l cunoșteam din lecturi și din evocarile altora, ci era unul care întâlnise primele texte care l-au zguduit, adică texte teologice și mistere ortodoxe, nu știu care.
Atunci mă interesăm și eu cam puțîn de sectorul asta. Prin el am găsit și eu direcția această dar, evident, nu cu aceeași hotărâre și nici cu același spor cu care a făcut-o el."