Și își aplecă privirea spre telefonul său, în timp ce ea tasta de zor, Hungarian Rhapsodies No. 2 in C-Sharp minor, S-244/2, compusă de Franz Liszt. Și el era acolo, așteptând.
— Bun, piesa este pregătită, am pus stop momentan, iar telefonul e pe bancă precum observi. Mamă, ce emoții am, chicotea ea.
— Dar ce încerci tu cu mine, măi?
— Deci, domnule, o să te iau ușor și te duc pe drumul meu. Pentru câteva momente. Știu clar că nu intră în registrul valsului, cel mai probabil, dar nu contează. Ia-te după mine, să vedem dacă reușim. Vrei? Și îi întinse ușor palma, zâmbindu-i, în negura nopții.
— O să încerc. Dar după, încercăm în felul meu. Bine?
— Așa să fie.
Play. Se apropiau încet. Încet. Mai încet. Pas. Pași. Se uitau, fiecare din cei doi, în direcții opuse, pentru un moment. Efemer. Și-au apropiat trupurile. Se simțea cum fiecare în parte avea emoții, la fiecare pas. Discret, Jayden o copia pe Felicia. Îi simțea fiecare tremur, fiecare emoție disipată prin atingerea palmelor, prin mișcările pulpelor, prin vârfurile de zâmbete aruncate, în acest moment serios. În momentul lor.
Ea îi ridicase ușor palma liberă, făcându-i semn să o așeze pe ceafa ei. Delicat, el se conformă. Pauză. Pauze. Liszt le dicta fiecare simț, orice sentiment mixt, era Dumnezeul lor. Preț de câteva minute. Clapele simțite fură sorbite ușor, cu pauze necesare. Felicia își ridică piciorușul, în momentul simțirii notelor înalte. Jayden o apropia. Suspans. [...]