Ramona Müller ne oferă un spectacol al lumii privit cu melancolie. Nu vorbește despre sine obsesiv și emfatic, ca atâția alți poeți, ci descrie lapidar, cu un sentiment al zădărniciei, în fraze ingenios contrase, realitatea înconjurătoare. Din peisaj face parte și ea însăși, entitate căreia, aparent, nu-i acordă o atenție specială. Sunt două Ramona Müller, una - un personaj al propriei ei poezii și alta – o conștiință atotcuprinză- toare.
Poeta, care vede și înțelege totul, reconfirmă inspirata ecuație a lui Camil Petrescu. „Câtă conștiință, atâta dramă.”
Alex. Ștefănescu