Viață nu se termină cu noi, deși toți vrem să apucăm măcar o zi în care să ne înfruptăm nesățios din ospățul promisiunilor noastre. N-au trecut decât cinci luni de la vinerea neagră a Transilvaniei și s-au întâmplat atâtea. Încă nu e război, dar nici pace. Am sentimentul că țară e o uriașă cazarmă. Uniformele s-au înmulțit, guvernul e plin de epoleți și centiroane, pământul s-a umplut de soldați. Și peste toate, că un Dumnezeu al acestei vremi, pumnul, forță brutală.

Din nord, vântul aduce miros de fum și cenușă. De pe pământul furat și batjocorit, scrumul caselor și bisericilor incendiate se amestecă cu duhoarea oaselor arse. Ardealul e un cimitir uriaș presărat cu cenușă vinerii negre. În fiecare casă, sub icoană, în candelă aprinsă a nadejdii, un muc de lumânare sfâșie timid întunericul vremii, pentru pomenire și pentru mâine.