Ce s-ar mai putea spune? Că la un moment dat am descoperit că Bazi nu mai era Bazi, că Geturia, atinsă de timp a devenit un ceva pe care nu-l mai recunoşteam, că Pili n-a mai fost Pili şi că mama cea bleagă s-a transformat din ce în ce mai mult, până nici măcar eu n-am mai putut s-o înţeleg. Că şi acum încerc să-i pricep şi nu pot?
Când anii trec aşa cum îmi trec mie, vezi că timpul începe să se plimbe prin viaţa ta ca şi cum ar fi la el acasă, iar tu nu mai ştii încotro s-o iei, pentru că într-o lume a iluziei, înainte sau înapoi, e tot aia.
În dimineaţa asta am mişcat puţin degetele de la mâini. Câteva ore mai târziu, picioarele au început să-mi fie străbătute de dureri îngrozitoare care, din când în când, mă făceau să urlu, generând o bucurie pe care, cu toată suferinţa, aş vrea s-o simt toată viaţa mea. Nimic nu-i mai frumos decât să te doară nişte picioare care nu mai ştiai că sunt ale tale, sau că mai există. La masa destinului se hotărâse deja, hematomul avea să se resoarbă ca şi cum nici n-ar fi fost.
Dacă visurile devin realitate? Nu-mi păsa! Mie soarta îmi arătase ce am de făcut mai departe. Iar dacă mâinile n-or să-mi ajungă, o să mă ţin cu dinţii şi tot o să merg la înmormântarea lui unchiu' Costi, care acum se simte încă bine şi dă iama prin gagici, aşa să ştiţi!