Începem o altă istorie mai puțin veselă decât cea de până ieri; râsul și gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată față de cele ce se vor petrece în lumea românească. Copiii noștri vor avea poate de ce să se plângă - noi am râs destul.

La Caragiale rar ai să întâlnești oameni care muncesc. Dacă se întâmplă ca unul să fie lovit de hărnicie..., trebuie să apară de undeva un altul care să-l împiedice să continue. Și cum o face?! Ținându-l de vorbă, bineînțeles. Statul de vorbă nu este totuși o îndeletnicire a eroilor lui Caragiale, mai degrabă o tragere de timp, "o tragere a răsuflării" într-un moment în care se simte nevoia de socializare cu orice preț.

În "prostocrația" pe care a zămislit-o Caragiale, prostia fără limite se amestecă și se confundă cu simularea ei. Nimeni nu mai e în stare să confirme dacă Dumitrache, Trahanache, Pristanda, Dandanache, Farfuridi, Pampon, Crăcănel s.a., "sunt proști sau se prefac". Ambiguitatea se perpetuează, renaște din propria-i cenușă, zămislind o lume care nu poate supraviețui decât respectând un tipar preconceput să-și poarte prostia ca pe o cruce sau să simuleze prostia pentru a intra în posesia permisului de liberă circulație în vacarmul... MARELUI DELIR VERBAL.