Trebuie să mă prezint în fața voastră, chiar dacă o parte dintre voi mă știți deja.

Am terminat Comunicare și Relații Publice la SNSPA și, în paralel, am lucrat la Graffiti BBDO, în departamentul de PR. Acum 15 ani. Agenție mare. Full service, cu un portofoliu uriaș de corporații și branduri. Am cunoscut oameni care mi-au marcat formarea personală și profesională, am învățat de la cei mai buni din domeniu cum să faci un comunicat, cum să faci project management, caravane, reviste interne, cum să aliniezi brieful de PR cu client service-ul și BTL-ul, cum e să stai cu orele la DTP pentru fiecare pixel, sau să folosesc limbajul departamentului de producție care făcea imposibilul ca să producă tone de materiale la timp, sau cum să-ți lași creativitatea să zburde respectând cerințele brief-urilor.

Eram tânără și aveam ambiții mari. Ambițiile au rămas, anii se adună :)

Apoi am continuat să mă dezvolt într-o agenție specializată în servicii de PR, Action Global Communications. Acolo am avut colegi geniali și am învățat despre valori precum parteneriatul în consultanță, fair-play-ul, devotament, empatia în echipă, dar și față de client, colaboratori etc.

Evident că și expertiza agenției era pe măsură și am văzut cum e să coordonezi comunicarea la nivel regional, cum e să gestionezi comunicarea de criză, despre comunicarea în privatizări, comunicare internă, despre adevăratul sens și rol al consultantului și multe altele.

Și acum îi port în suflet pe colegii mei de la Action. Și pe șefa mea de atunci. Dar na, aveam ambiții și am vrut să văd cum e la client. Și am plecat ca director de comunicare la Nissan.

Altă perspectivă, altă experiență la nivel internațional, cu lansări de mașini, media trip-uri, drive teste, campanii media integrate, agenții cu care colaboram. Altceva.

Diferit. Și aici am cunoscut oameni deosebiți. Dar, evident că am vrut să merg mai departe, către ceva care să mă împlinească într-un mod diferit și care să aibă o miză socială. Și am ales un ONG. Nu unul oarecare, ci ditamai Fundația Dinu Patriciu, tot în comunicare, evident. Să comunici despre cât bine faci este total diferit decât să comunici despre cât de bun ești.

Și când bugetele pentru programe erau uriașe pentru că ajutau mii de tineri din România să aibă acces la educație în țară, dar și peste hotare, cu burse de sute de mii de euro, nu e chiar de colo. Și aici am legat prietenii cu colegii care durează de ani buni.

Apoi am devenit mamă. Dar nu oricum. Am născut 2 pitici cu mult înainte de termen. 2 minunați care aveau să mă inspire în tot ce aveam să fac mai târziu. Atunci când am născut a fost groaznic.

Și așa s-a schimbat total viața mea.

Cert este că toată experiența mea negativă ca mamă de prematur într-un sistem medical bolnav, dar și pe cea profesională, am transferat-o în proiecte filantropice, de caritate, pentru familiile cu prematuri de mai bine de 5 ani. Astăzi, Asociația Prematurilor a devenit un partener de încredere atât pentru maternități, cât și pentru părinți, specialiști din diverse domenii cu care colaborăm pe plan local sau internațional.

Ce vreau să fac mai departe? Să mă fac utilă. Să las ceva în urma mea.

Să îmi bucur sufletul, dar să și alin suferința. Să mă dezvolt, să continui să învăț, dar să și împărtășesc din experiență. Vreau să trăiesc simplu, senin, frumos colorat, dar și corect (față de mine și față de ceilalți).

Așadar, dacă credeți că vă este de folos cu ceva ce am învățat, ce fac, ce am trăit sau ce lucrez, ne găsim noi: pe Facebook sau pe e-mail: diana.gamulescu@gmail.com

Gânduri bune, dorință de frumos și bine să avem!

Diana