Salamandra nu e o carte. E o stare. Un mix ciudat de râs isteric, luciditate dureroasă și vis cu marginile tocite. Bogdan Isopescu Pop debutează cu un roman ca o drumeție prin mintea omului care s-a rupt, s-a dus, dar s-a și întors cu povești pe care nu ai voie să nu le asculți. Suntem într-un spital de nebuni – dar nu te gândi la clișee.
Aici găsești personaje care ți se lipesc de retină: FM, schizofrenul cu mers „melcoid” și papuci Adibas, etern însetat de chistoace. Nea Ion, cu proteze care urlă ca niște fantome electronice. Dorin, țiganul-bulgar-zen-sudor, și Radu, copilul-bărbat prins între o mamă invizibilă și niște demoni foarte reali.
Vocea narativă e halucinant de vie. Cu un ochi râde și cu altul plânge. Cu un stil hiper-vizual, autoreflexiv, poetic și nebun de sincer, autorul îți întinde o țigară imaginară și te roagă s-o fumezi cu el în spații care ascund mereu alte realități.
Cartea e autoficțiune, da, dar și stand-up cu sufletul gol. Un trip literar care te face să vezi sistemul, boala, prietenia și viața altfel. Te aruncă între cabana din vis și salonul cu gresie rece, între râs și apocalipsa personală, între o salamandră colorată și o realitate imposibil de dus.
Gen? Literatură vie. Proză confesivă, dar punk. Realism magic cu halate albastre. O carte care-ți dă în cap ca să-ți dea, de fapt, un braț. Dacă ai inimă – o simți. Dacă ai cap – o înțelegi. Dacă le ai pe amândouă, Salamandra o să te ardă puțin. Dar merită.