Spectacolul continuă. De această dată, registrul gravității se întrepătrunde, firesc, fără forțări stilistice, cu cel al unei fine atitudini ironice ce trimite mai degrabă către ludic, deși, tonul rămâne, în general, aspru-revoltat, neliniștitor, provocator, de atenționare, dovedind și de această dată că ne aflăm în fața unui bun cunoscător al limitelor condiției umane și că, în acest univers răscolitor, indiferența este cea care ucide, argumentele având tăria morală a celui care se poziționează în postura de apărător al adevărului.
Depărtarea devine apropiere și invers, limbajul simplu, direct, nervos, dens, nu de puține ori, vehement, captează, iar cavalcada „râsul-plânsul” face din acest roman-mărturisire o bijuterie a memorialisticii de atitudine, acolo unde autorul se identifică până la contopirea cu propria operă.
Surprinzător, fermecător, colorat, tăios, nemilos pe alocuri, dar pe deplin uman, îl regăsim și îl recunoaștem în universul acestui volum captivant pe Mircea M. Ionescu, răzvrătitul moderat și idealistul revoltat, îl regăsim pe cel care, precum în întreaga sa operă, îmblânzind spațiul ideatic și imaginativ, ne îndeamnă să medităm și să revenim la sintagma „stilul este chiar omul”.
Măștile lui MMI sunt lăsate să cadă pe rând, descoperind imaginile-imaginate de un scriitor care își asumă povestea, iluminând lumea de pe postura Omului, această „ființă miraculos nestatornică și diversă” (Montaigne).
Se vorbește în această carte despre un Trecut care dictează Viitorul, despre un Viitor care este obligat să-și reconsidere trecutul, fără a lăsa deoparte dialogul despre Vidul prezentului.

Gheorghe Geo Popa