Mircea M. Ionescu, optimistul incurabil, risipitorul de frumuseți, revoltatul resemnat, construiește, cu un farmec aparte, din „iubiri arse și cenușă de necazuri” un „roman-mărturisire” în care dezvăluie, cu smerenie și durere, dar și cu măsurată ironie, limitele îndrăznelii, ale încercărilor și ale riscului.
Într-o permanentă căutare de a se regăsi pe sine, rătăcitorul în timp și spațiu, având drept sprijin iubirea care nu l-a trădat și pe care nu a trădat-o niciodată, Limba Română, și idealul „să fac, la București, America de acasă” în decorul „de vis și coșmar” al unui spațiu/timp ce pare a lucra împotriva noastră, Mircea M. Ionescu, idealistul lucid, reușește să ne facă să înțelegem că efortul de a fi Om este unul continuu, că putem modela lumea cu mintea noastră atâta timp cât prețuim viața și dăruim iubire necondiționat.
Cultivând o anume seninătate, într-o lume a dezechilibrelor, diversă și fluidă, autorul ne propune prin aceste mărturisiri, în care locuri și personaje se regăsesc într-un carusel amețitor, un adevărat îndreptar de viață.
Lumea poate fi salvată atâta timp cât respecți tradiția și regulile transformându-te din interior.
Pentru asta trebuie să înveți ce este morala, valorile morale, adică mai simplu și direct, cum să-i iubești pe ceilalți.
Aceasta este lecția lui Mircea M. Ionescu.

Gheorghe Geo Popa